Baletele de curte si baletele de actiune

In Italia secolului al XVI-lea ia nastere o noua forma de dans, baletul, care se va dezvolta in Franta sub reginele Caterina si Maria de Medici (Le Ballet comique de la Reine, 1581), apoi in timpul domniei absolutiste a lui Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare. Pana la acest moment, dansului ii era atribuit un rol social (balul) sau un rol festiv, in timpul banchetelor si al carnavalurilor. Sub influenta poetilor epocii, dansul se integreaza intr-o actiune dramatica generala, fiind insotit de poezie, muzica si scenografie. Pasii si miscarile dansatorilor sunt stabilite geometric la nivelul solului, in functie de intrarile si iesirile succesive in si din scena.

Dansul, care serveste de acum cauza regelui, este considerat „savant”, necesitand o cunoastere a pasilor si a muzicii. Plasati sub autoritatea unui maestru de balet, interpretii sunt nobili si apropiati ai regelui.  Dansul este gandit sa serveasca o anumita actiune, a carei tema (burlesca, exotica, mitologica sau politica) este un pretext de amuzament. Extrem de indragit de monarhii europeni, codificat prin tratate care stabilesc pasii, compozitia sau utilizarea costumelor, baletul de curte devine, in secolul al XVII-lea, una dintre cele mai apreciate forme de spectacol, datorita, in mare parte, compozitiilor lui Jean-Baptiste Lully.

In secolul al XVIII-lea, dansul isi pierde statutul de intermezzo decorativ, datorita unei adevarate revolutii in domeniu, al carei autor este francezul Jean Georges Noverre, care isi propune sa confere dansului mai multa autonomie. Prin trecerea de la baletul de curte la baletul de actiune, dansul devine o arta in adevaratul sens al cuvantului. Transformarea treptata a costumelor si permanenta cautare de noi mijloace de expresie isi vor pune amprenta asupra tehnicii, lasata in seama dansatorilor profesionisti.

John Weaver (1673-1760, Anglia), The Loves of Mars and Venus (1717) Prin imaginarea unei povesti de iubire intre Venus si Marte – interpretat de Louis Dupré, un „zeu al dansului” in epoca -, John Weaver, dansator, coregraf si teoretician al baletului, deschide, prin acest balet-pantomima,  seria baletelor de actiune. Pentru Weaver, dansul este expresiv prin natura sa. Trupul si gesturile au capacitatea de a exprima pasiunile si trairile sufletesti, fara sa fie nevoie de cant sau de cuvinte. Prin intermediul pantomimei, dansul dobandeste autonomie in calitate de arta a expresiei: miscarile trupului, apoi tehnica baletului vor fi suficiente pentru a crea un „spectacol” independent.

Marie Sallé (1707-1756, Franta), Pygmalion (1734) Povestea sculptorului indragostit de statuia insufletita de Afrodita constituie punctul de plecare  al unui spectacol novator. Dansatoare si coregrafa, Marie Sallé renunta la rochia ampla, grea si la peruca, in favoarea unui adevarat costum de balet: o tunica greaca. Este o prima afirmare a cautarii expresivitatii si nu a virtuozitatii si a frumusetii gratuite. Prin dansul ei, Marie Sallé contribuie la exteriorizarea sentimentelor printr-o „izbucnire” expresiva, caracteristica stilului ei, pentru care va fi adulata de contemporani.

Jean Georges Noverre (1727-1810, Franta), Médée et Jason (1763) Dupa publicarea culegeriiLettres sur la danse et sur les ballets, lucrare deosebit de importanta, care subliniaza rolul covarsitor al expresivitatii si al cautarii naturaletii in locul unei tehnici artificiale, Noverre isi pune in practica ideile prin baletul Médée et Jason. Povestea tragica a eroilor este pusa in valoare prin utilizarea pantomimei si a mimicii chipului. Momentul marcheaza si disparitia mastilor, element de baza in baletele din epoca. Rolul lui Jason este incredintat noului „zeu al dansului”, Gaétan Vestris (1729-1808), care va contribui la raspandirea ideilor lui Noverre.

Vincenzo Galeotti (1733-1816, Italia), Les Caprices de Cupidon (1786) Discipol al lui Noverre, Galeotti conduce Baletul regal danez si creeaza, la Copenhaga, acest balet (care exista si astazi in repertoriu).  Libretul, extrem de simplu, aduce in fata publicului cupluri de tineri ce vin la templu pentru a primi binecuvantarea divina. Coregraful doreste sa dovedeasca ca poate construi un balet plecand de la o serie de pas de deux-uri independente unele de altele. Galeotti face din Baletul regal danez o scoala si o companie de balet autonome. Dupa moartea sa, conducerea institutiilor va fi preluata de Antoine Bournonville (1760-1843), coregraf de origine franceza.

Jean Dauberval (1742-1806, Franta), La Fille mal gardée (1789) Creat la Bordeaux, acest balet se deosebeste net de frescele mitologice precedente. Personajele sunt fiinte reale, nu exista efecte artificiale, actiunea desfasurandu-se la tara. Baletul, produs al epocii pre-revolutionare, propune un subiect lejer (o poveste de iubire), care ia totusi aspectul unui studiu al vietii de provincie. Elev al lui Noverre, Dauberval „elibereaza” costumul, este promotor al realismului si recurge la pantomima.

Charles-Louis Didelot (1767-1837, Franta), Flore et Zéphire (1796) Baletul lui Didelot imbogateste bagajul gestual clasic printr-un nou element: porté-ul. De-acum inainte, balerina poate „pluti”, ridicata de partener. Influentat de predecesorii sai, Dauberval deschide drumul evolutiei tehnicii de balet. In variatii si in pas de deux-uri, Didelot exploreaza noile posibilitati ale costumului eliberat de constrangerile epocii, in favoarea miscarii. Stilul lui Didelot va atinge apogeul la Sankt Petersburg, unde coregraful va dezvolta tehnica baletului rus.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s