Povestea unui balet: ˝Paquita˝

Grand pas din ˝Paquita˝ la Teatrul Mariinsky, Sankt Petersburg (în rolul titular: Ulyana Lopatkina)

Paquita este cunoscut mai ales datorită Grand pas-ului inclus în programul mai tuturor galelor de balet, de la spectacolele de absolvire ale școlilor de coregrafie la cele mai prestigioase companii de balet din lume. La origine, însă, Paquita are un fir narativ, deși, în numeroase producții ce au urmat premierei din 1846, au fost selectate doar anumite fragmente din partitura și din coregrafia inițiale, accentul căzând mai degrabă pe dans decât pe povestea în sine. Citește în continuare „Povestea unui balet: ˝Paquita˝”

Anunțuri

Povestea unui balet: „Corsarul”

”Corsarul”, în coregrafia originală a lui Joseph Mazilier, a avut premiera mondială la Paris, la 23 ianuarie 1856, în prezența împăratului Napoleon al III-lea. În Rusia, baletul a fost prezentat pentru prima dată în coregrafia lui Jules PerrotPremier Maître de Ballet al Teatrelor Imperiale de la Sankt Petersburg între 1849 și 1858, și a avut premiera la 24 ianuarie 1858 la Teatrul Mare din piatră de la Sankt Petersburg. Citește în continuare „Povestea unui balet: „Corsarul””

Povestea unui balet: „La Fille mal gardée”

„La Fille mal gardée”, baletul al cărui titlu a fost tradus la noi fie ca „Fata rău păzită”, fie ca „Precauțiuni inutile”, este o lucrare pe care specialiștii o consideră fundamentală pentru perioada istorică în care a fost alcătuit repertoriul consacrat de balet, rămas până astăzi în actualitate.

Alina Cojocaru în rolul Lise, din „La Fille mal gardée”

Compozitorul baletului, Louis-Joseph-Ferdinand Hérold (1791-1833), aparține generației de artiști a căror operă a fost influențată de ideile Revoluției franceze și al căror stil poartă pecetea naturaleții și simplității melodice impuse de avântul acestei mari mișcări sociale. Deși mai puțin cunoscut melomanilor, Hérold a fost un muzician de mare talent și un pianist virtuoz foarte iubit în epocă, apreciat de publicul vremii pentru muzica sa plină de eleganță și grație, care corespundea, în Franța, stilului impus de bel canto-ul italian. Citește în continuare „Povestea unui balet: „La Fille mal gardée””

„La Sylphide” – primul balet romantic

„La Sylphide” marchează un moment de cotitură în arta baletului: vorbim despre cel mai vechi balet clasic cunoscut până în ziua de astăzi și, totodată, despre primul balet dansat în pointes, de nimeni alta decât Marie Taglioni – prima balerină din perioada romantică. La doi ani după premiera mondială din 1832, „La Sylphide” a fost preluat de August Bournonville, fondatorul școlii de balet daneze, care a decis să pună în scenă o versiune proprie. Pentru că nu a avut bani suficienți ca să cumpere drepturile asupra muzicii originale, a creat coregrafia pe acordurile lui Herman Severin Levenskiold. Astfel, în 1836, era prezentată, în premieră, „Silfida” lui Bournonville, devenită faimoasă în lumea întreagă. 

Succesul obținut cu „Robert Diavolul” (1831) a sugerat lui Filippo Taglioni ideea baletului „Silfida” care, reprezentat la 12 martie 1832, a fixat o dată nouă în evoluția baletului, începutul epocii romantice. Libretul a fost extras de către tenorul Adolph Nourrit din romanul „Trilby”, publicat în anul 1822 de Charles Nodier, scriitor sentimental și fantastic, principalul fondator al primului cenaclu romantic, iar muzica a fost scrisă de J. Schneitzhoeffer.

Marie Taglioni, "La Sylphide", 1832, litografie de J. S. Templeton
Marie Taglioni, „La Sylphide”, 1832, litografie de J. S. Templeton

Silfida este o ființă imaginară, o închipuire gingașă și grațioasă, care îl ademenește pe iubitul ei, scoțianul James, într-o lume ireală de vis diafan. Într-un decor scoțian pe care romanele lui Walter Scott îl proiectaseră în actualitate umbrit de o melancolică poezie, apăreau idealizați simpli țărani și ființe supranaturale, care până atunci fuseseră prea puțin cunoscute.

Evoluând pe scenă într-o rochie de tarlatan alb cu corsajul strâmt, ușoară, bufantă și nu prea lungă ca să se vadă dexteritatea jocului de picioare, purtând pe cap o coroniță din boboci de trandafiri albi și pe spate aripioare de libelulă, Maria Taglioni părea întruparea femeii ideale, desprinsă de condiția ei firească de timp și de spațiu, o plăsmuire fermecată a dragostei fără pată. Iubirea era înțeleasă ca o forță în virutea căreia cunoștința urca trepte tot mai înalte, ca o trăire emoțională a procesului de trecere de la realitate în ireal. 

Maria Taglioni a interpretat rolul Silfidei cu noblețe, pasiune și căldură, cu un lirism impresionant, comunicând spectatorilor sentimentele profund melancolice ale personajului. Fascinate de această poetică feerie, sufletele care plânseseră cu versurile marilor poeți romantici Chateaubriand și Lamartine, vibrau mișcate de acest vis de dragoste curată. Théophile Gautier, înflăcărat, a scris o cronică în care a dăruit Mariei Taglioni epitete de admirație neprecupețită situând-o alături de cei mai îndrăgiți reprezentanți ai spiritului romantic, Byron și Lamartine.

din volumul Istoria baletului, de Tilde Urseanu, Ion Ianegic și Liviu Ionescu, Editura Muzicală, București, 1967, pp. 92-93

Léo Delibes și baletul „Coppélia”

Léo Delibes s-a născut la 21 februarie 1836, la Saint Germain du Val (departamentul Sarthe). Părinții, în special mama, descendentă dintr-o familie de muzicieni, i-au stimulat interesul pentru muzică. După moartea timpurie a tatălui, Delibes se stabilește împreună cu mama sa la Paris, începându-și studiile muzicale la Conservator. Își afirmă foarte devreme aptitudinile componistice, scriind o serie de polci și mazurci remarcabile. La un moment dat, constrâns de greutățile materiale, se angajează în corul Operei, pentru a nu-și întrerupe studiile. La vârsta de 17 ani primește funcția de pianist acompaniator la Teatrul Liric și pe cea de organist la biserica Saint Pierre de Chaillot. În paralel, continuă să studieze compoziția, sub îndrumarea lui Adolphe Adam, creatorul baletului Giselle, care îl încurajează pe Delibes să-și îndrepte atenția către domeniul muzicii de balet și de operă.

Prima sa creație importantă este baletul Izvorul (1866), urmat de Coppélia, care îi va aduce consacrarea, Silvia (1876) și opera Lakmé, reprezentată pentru prima dată în 1883, pe scena Operei Comice din Paris.

Léo Delibes a trecut în eternitate la 16 ianuarie 1891, la Paris.

Citește în continuare „Léo Delibes și baletul „Coppélia””

Despre baletul “Lacul lebedelor” (II)

Sursa: Thethingsienjoy.blogspot.ro

În libretul primei reprezentații a baletului există o indicație cu privire la locul în care se petrece acțiunea: Bavaria. Decorul primei producții înfățișa Castelul Neuschwanstein și împrejurimile sale. Nu există nici o îndoială că experiența călătoriei în Bavaria i-a servit lui Ceaikovski drept sursă de inspirație pentru „Lacul lebedelor”.

Nici până astăzi nu se știe exact cine a este autorul primului libret al baletului. Contemporanii susțineau că autorul ar fi fost fie Vladimir Begichev, directorul Teatrelor Imperiale, fie reputatul artist și profesor de balet Vasili Geltser. Dar Teatrul Bolshoi a refuzat să acorde paternitatea libretului lui Beghicev sau Geltser, pentru că nu s-au păstrat documente de arhivă cu privire la creatorul libretului pentru spectacolul prezentat prima dată la Teatrul Bolșoi. Cei mai mulți specialiști sunt de părere că libretul îi aparține chiar compozitorului Piotr Ilici Ceaikovski.

Un lucru este sigur: libretul primei producții era cu mult diferit față de cel pe care îl cunoaștem astăzi. În locul lui Rothbart, care întruchipează destinul implacabil, apărea așa-numita Mamă vitregă-Bufniță. Libretul era supraîncărcat cu personaje și tot felul de detalii. De exemplu, în scenele de pantomimă se spunea povestea Odettei și cum ea și prietenele sale fuseseră transformate în lebede.

Muzica baletului, în schimb, a fost admirată de toată lumea, încă de la prima reprezentație. Contemporanii lui Ceaikovski au fost uimiți de caracterul ei novator și de aspectul ei simfonic. Mai târziu, Ceaikovski avea să spună: „Baletul este și el o simfonie.” Pentru publicul modern, obișnuit cu spectacole de balet pe muzică simfonică, inclusiv pe lucrări care nu au fost compuse special pentru balet, acest fapt nu este deloc surprinzător. Dar pentru spectatorii anilor ’70 din secolul al XIX-lea, partitura lui Ceaikovski pentru „Lacul lebedelor” a fost un adevărat șoc cultural.

În secolul al XIX-lea, muzica avea un rol ajutător în spectacolele de balet. Procesul de creare a unui spectacol de balet era foarte diferit de cel din zilele noastre. Autorul baletului era, în primul rând, coregraful, care colabora cu libretistul. Compozitorul intervenea doar atunci când scenariul și coregrafia erau gata. Intervenția compozitorului anunța, de fapt, că spectacolul era gata pentru a fi prezentat publicului: muzica era compusă ca un acompaniament pentru diversele momente coregrafice. De multe ori, muzica pentru un balet era creația mai multor compozitori. Uneori, muzica era schimbată, coregrafia rămânând însă aceeași. Așa se face că, în secolul al XIX-lea, spectacolul de balet era mai degrabă un spectacol cu dansuri.

Elementul de noutate absolută în balet l-a reprezentat decizia compozitorului privind eroul – prințul Siegfried. Pentru el, Ceaikovski a scris o partitură muzicală și dramatică vie. La Ceaikovski, dansul masculin este rapid, puternic, de mare virtuozitate. În „Lacul lebedelor”, pentru prima dată în istoria baletului, în prim-plan se află un erou. Majoritatea baletelor de secol XIX nici nu aveau numere solistice pentru balerini – existau doar scene de pantomimă, rolul balerinului fiind să susțină balerina în pas de deux-uri. În epocă, cel mai mare compliment pentru un balerin era să fie recunoscut drept un bun „cavaler”, adică să fie un bun partener pentru balerină.  (Sursa: Russkiymir.ru)

Svetlana Zaharova și Manuel Legris (Sursa: Tumblr.com)

VA URMA

vector

Despre baletul „Lacul lebedelor”

În sfârșit: după ani buni de absență de pe afișe, regele baletelor, „Lacul lebedelor”, reintră în repertoriul Operei Naționale din București.  Vineri, 21 iunie, de la orele 19.00, pe prima scenă de balet a țării se reia „Lacul lebedelor”, balet în care au strălucit, de-a lungul timpului, nume de referință ale artei coregrafice românești: de la Irinel Liciu, Ileana Iliescu, Alexa Mezincescu, Magdalena Popa sau Aurora Rotaru la Anne-Marie Vretos, Simona Șomăcescu sau Corina Dumitrescu… Pentru moment, nu au fost făcute publice detalii privind coregrafia spectacolului, punere în scenă sau distribuție, însă aceste informații vor apărea, cu siguranță, cât de curând.

Între timp, m-am gândit să vă spun povestea baletului. Poate știți că „Lacul lebedelor”, primul din cele trei balete compuse de Piotr Ilici Ceaikovski, este un spectacol care, la început, nu s-a bucurat nici pe departe de aprecierea și succesul de care se bucură astăzi. Premiera mondială a baletului a avut loc pe 4 martie 1877, la Teatrul Bolșoi de la Moscova, în coregrafia lui Julius Reisinger.

La momentul premierei, corespondentul publicației „Monitorul de Sankt Petersburg” descria spectacolul ca o adunare ciudată de doamne de toate vârstele și de toate înălțimile, în costume grele cu pene, care au încercat în zadar să înfățișeze plutirea semeață a lebedelor. Spre deliciul publicului – remarca jurnalistul – în finalul spectacolului, tot stolul acesta pestriț s-a înecat în lac, împreună cu prințul german Siegfried, care s-a aruncat după ele în apă. Unul dintre colegii săi de la un ziar moscovit scria că baletul a fost atât de banal și de plictisitor, încât publicul, răbdător până la capăt, nu a părăsit sala doar datorită muzicii frumoase a lui Ceaikovski, pe care au ascultat-o ca pe un concert simfonic… Renumitul critic Hermann Laroche remarca și el că, din punct de vedere muzical, „Lacul lebedelor” este cel mai bun balet pe care l-am auzit vreodată… Din păcate, magia muzicii nu a salvat spectacolul. Criticii au fost nemiloși. Eșecul a fost pus pe seama libretului nefericit și a coregrafiei lipsite de expresivitate, pe care un critic a descris-o drept dezamăgitor de banală și complet neinspirată.

Piotr Ilici Ceaikovski, Sursa: Nostalgic-radio.com

La invitația Direcției de la Moscova a Teatrelor Imperiale compun muzica pentru baletul „Lacul lebedelor”, mărturisea Piotr Ilici Ceaikovski într-o scrisoare adresată lui Nikolai Andreevici Rimski-Korsakov, în septembrie 1875. Am acceptat această propunere pe de-o parte pentru bani, de care am nevoie, și, pe de altă parte, pentru că îmi doream de mult timp să abordez acest gen muzical. Compozitorul a finalizat lucrarea pe 10 aprilie 1876.

La acel moment, Ceaikovski avea 36 de ani și locuia la Moscova de zece ani. Studiase Dreptul și absolvise Conservatorul la Sankt Petersburg, lucrase la Ministerul Justiției, compusese câteva zeci de lucrări și obținuse recunoașterea publicului și a comunității muzicale. Piotr Ilici s-a mutat la Moscova când a fost invitat să predea la Conservatorul recent inaugurat. La 26 de ani, era profesor, scria manuale de teoria muzicii și armonie, traducea cărți și articole. Adesea, pentru bani, de care avea constant nevoie, compunea la comandă și colabora în calitate de critic muzical la o serie de publicații moscovite. Creațiile sale se bucurau de succes, fiind publicate de faimoasa editură muzicală Jurgenson. În 1878, într-o scrisoare către amica sa și, totodată, mecena, Nadejda von Meck, reflectând asupra creațiilor sale, Ceaikovski afirma că muzica ce îi era comandată se bucura, adesea, de mai mult succes decât lucrările pe care le compunea din proprie inițiativă.

Castelul Neuschwanstein, Bavaria, Foto: Ximonic, Simo Räsänen (post-procesare) & Tauno Räsänen (foto), Sursa: Wikipedia.org

Ideea baletului „Lacul lebedelor” i-a fost inspirată de o călătorie în Germania. În 1876, Ceaikovski a luat parte la Festivalul de operă al lui Richard Wagner, organizat în orașul bavarez Bayreuth. În Bavaria, compozitorul a decis să viziteze locuri asociate cu opera „Lohengrin”, foarte la modă în epocă. Printre aceste locuri se număra și casa Regelui Lebădă, Castelul Neuschwanstein, construit de Regele Ludovic al II-lea al Bavariei. Ceaikovski a fost impresionat de frumusețea neasemuită a castelului Neuschwanstein (literal, noua stâncă a lebedelor), înconjurat de peisajul montan maiestuos. Ludovic al II-lea al Bavariei și-a construit castelul fermecat sub influența operelor lui Richard Wagner, al cărui admirator înfocat și mecena era. Discutând proiectul cu arhitecții, regele le spusese nu o dată că acest castel trebuia să fie precum muzica lui Wagner sculptată în piatră. Și așa a fost construit, ca o dantelărie în piatră, marcată de tema și simbolismul lebedelor.

Ludovic al II-lea al Bavariei, cca 1874 Sursa: Wikipedia.org

Regele-mistic se considera cavalerul lebedelor. Iubitul său castel Neuschwanstein părea desprins dintr-un decor pentru operele lui Wagner, cu fresce înfățișând scene din operele compozitorului german și imagini cu lebede. Întreaga viață a lui Ludovic al II-lea al Bavariei a fost legată mistic de lebede: a crescut la castelul Hohenschwangau (literal, palatul înalt din ținutul lebedelor), blazonul său era împodobit cu o lebădă albă, îi plăcea să se plimbe pe lac într-o barcă făcută special pentru el în formă de lebădă, asemenea eroului din opera „Lohengrin”. Supușii se temeau cel mai mult pentru sănătatea regelui: Ludovic era chinuit de crize teribile, dormea în timpul zilei și stătea treaz noaptea – fapt pentru care a și fost supranumit Regele Lunatic -, dădea porunci bizare…

În finalul baletului, Siegfried și Odette mor înecați în lac. Așa a sfârșit și Ludovic al II-lea al Bavariei. Pe 13 iunie 1886, Ludovic, închis la castelul Berg, izolat de societate, a ieșit la o plimbare în parc împreună cu doctorul care îl îngrijea – profesorul von Gudden. Amândoi și-au pierdut viața în apele lacului Starnberg, în circumstanțe misterioase… Ceaikovski avea să compună baletul la zece ani după tragicul eveniment. (Sursa: Russkiymir.ru)

VA URMA

vector

Interferențe literar-dansante

De-a lungul timpului, coregrafii nu au rămas indiferenți la sursa de inspirație inepuizabilă pe care o reprezintă literatura și au transpus în pași de dans creații literare celebre. Iată câteva dintre cele care îmi vin acum în minte:

„Peer Gynt” – după Henrik Ibsen, versiuni coregrafice: John Neumeier, Hans Spoerli, Mihaela Atanasiu

„Romeo și Julieta” – după William Shakespeare, versiuni coregrafice: Leonid Lavrovski, John Cranko, Sir Kenneth MacMillan, Iurii Grigorovici, Rudolf Nureev

„Frumoasa din pădurea adormită” – după Charles Perrault, versiuni coregrafice: Marius Petipa, Constantin Sergheev, Rudolf Nureev

„Cenușăreasa” – după Charles Perrault, versiuni coregrafice: Enrico Cecchetti și Lev Ivanov, Rostislav Zaharov, Frederick Ashton, Rudolf Nureev, Aleksei Ratmanski

„Spărgătorul de nuci” – după E. T. A. Hoffmann, versiuni coregrafice: Marius Petipa, Iurii Grigorovici, Vasili Vainonen, George Balanchine, Maurice Béjart, Rudolf Nureev, Mihail Baryshnikov

„Carmen” – după Prosper Mérimée, versiuni coregrafice: Alberto Alonso, Roland Petit

„Evghenii Oneghin” – după Aleksandr Sergheevici Pușkin, versiuni coregrafice: John Cranko, Boris Eifman

„Dama de pică” – după Aleksandr Sergheevici Pușkin, versiuni coregrafice: Roland Petit

„Fântâna din Bahchisarai” – după Aleksandr Sergheevici Pușkin, versiuni coregrafice: Rostislav Zaharov

„Dama cu camelii” – după Alexandre Dumas fiul, versiuni coregrafice: John Neumeier, Frederick Ashton

„Anna Karenina” – după Lev Tolstoi, versiuni coregrafice: Maia Plisețkaia, Aleksei Ratmanski, Ioan Tugearu

„Don Quijote” – după Miguel de Cervantes, versiuni coregrafice: Marius Petipa, Aleksandr Gorski, George Balanchine, Rudolf Nureev, Mihail Baryshnikov

„Manon” – după Abatele Prévost, versiuni coregrafice: Sir Kenneth MacMillan

„Fiica faraonului” – după Théophile Gautier, versiuni coregrafice: Marius Petipa, Pierre Lacotte

„Șeherezada” – după „1001 de nopți”, versiuni coregrafice: Mihail Fokin

Zilele astea mă întrebam ce alte creații literare mi-ar plăcea să văd transpuse sub formă de balet. Am ajuns la concluzia că cel mai mult și mai mult pe scenă mi-ar plăcea să văd:

„Mizerabilii” (Victor Hugo)

„Război și pace” (Lev Tolstoi) (există deja opera, pe muzica lui Prokofiev)

„Crimă și pedeapsă” (Feodor Dostoievski)

„Mândrie și prejudecată” (Jane Austen)

„Roșu și negru” (Stendhal)

Vouă ce creații literare v-ar plăcea să vedeți transpuse în pași de dans?

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Despre baletul „Baiadera”

Anul acesta s-au împlinit 135 de ani de la premiera baletului „Baiadera”.

Baletul “Baiadera” a avut premiera mondială la Teatrul Mare Imperial de la Sankt Petersburg, pe 4 februarie 1877, în interpretarea trupei Baletelor Imperiale. Personajelor principale le-au dat viaţă Ekaterina Vazem (Nikiya) şi Lev Ivanov (Solor). Rolul de pantomimă al lui Solor a fost interpretat de Pavel Gerdt.

Coregrafia originală îi aparţine lui Marius Petipa, pe atunci Premier maître de Ballet al Baletelor Imperiale de la Sankt Petersburg. Muzica este creaţia lui Ludwig Minkus, principalul colaborator al lui Petipa şi compozitor oficial al Baletelor Teatrelor Imperiale. Citește în continuare „Despre baletul „Baiadera””

Despre baletul Frumoasa din pădurea adormită

 Sursă foto

Baletul „Frumoasa din pădurea adormită” a fost compus de Piotr Ilici Ceaikovski între 1888-1889, imediat după Simfonia a V-a şi înainte de opera „Dama de pică” (1890). Este cel de-al doilea balet al lui Ceaikovski, precedat de „Lacul lebedelor” (1875-1876) şi urmat de „Spărgătorul de nuci” (1892). Ideea i-a fost sugerată compozitorului rus de către directorul Teatrelor Imperiale, I. A. Vsevolojski, care aprecia în mod deosebit simţul său scenic. Ceaikovski a primit cu entuziasm propunerea de a prelucra basmul lui Charles Perrault şi a început deîndată lucrul.

Sursă foto

Primele patru tablouri au fost scrise până în luna ianuarie 1889, iar următoarele părţi au fost create în primăvara şi vara aceluiaşi an, mai ales în timpul călătoriei lui Ceaikovski în Europa. În august, orchestraţia era gata, iar la Teatrul Mariinsky începuseră repetiţiile pentru premiera cu noul spectacol.

Iată ce scria Ceaikovski despre „Frumoasa din pădurea adormită”: Subiectul este atât de poetic, atât de apt pentru muzică, încât m-a pasionat şi am compus baletul cu acea căldură şi plăcere care condiţionează întotdeauna calităţile unei creaţii.

Regizorul spectacolului, Marius Petipa, a alcătuit un libret minuţios, colaborând cu Bocearov, autorul schiţelor de decor, şi cu I. A. Vsevolojski, iniţiatorul spectacolului şi, totodată, autorul costumelor, om de cultură înzestrat cu un rafinat gust artistic.

Sursă foto

Premiera a avut loc pe 3 ianuarie 1890, la Petersburg. Fără să fie iniţial un triumf răsunător, „Frumoasa” a statornicit faima lui Ceaikovski de remarcabil compozitor de balete.

Subiectul este oarecum asemănător cu cel din primul balet al lui Ceaikovski, „Lacul lebedelor”: întunericul este, în cele din urmă, învins de forţele luminoase ale iubirii, prieteniei şi purităţii sufleteşti. Vraja este risipită, personajele demonice înfrânte. Rămâne dominant aspectul feerico-romantic, datorită lirismului pe care Ceaikovski a ştiut să îl insufle personajelor sale.

În ceea ce priveşte muzica, în contrast cu alte lucrări ceaikovskiene în care răzbat accente tragice, în „Frumoasa” predomină latura optimistă a temperamentului compozitorului. Se remarcă pasaje precum tema Zânei Liliacului, tema iubirii dintre Prinţesa Aurora şi Prinţul Désiré sau panorama simfonică dintre tablourile I şi II din actul al II-lea, sugerând apropierea prinţului însoţit de Zână către castelul fermecat. Dansurile de caracter, seria de portrete din basme, din finalul baletului, duelul celor două pisici, dansul Scufiţei Roşii şi al Lupului, pas de deux-ul Păsării Albastre, al Cenuşăresei şi, mai ales, tema Zânei Carabosse sunt mărturii ale simţului dramaturgic al lui Ceaikovski, care i-a asigurat un loc atât de important în istoria baletului romantic.