Povestea unui balet: ˝Paquita˝

Grand pas din ˝Paquita˝ la Teatrul Mariinsky, Sankt Petersburg (în rolul titular: Ulyana Lopatkina)

Paquita este cunoscut mai ales datorită Grand pas-ului inclus în programul mai tuturor galelor de balet, de la spectacolele de absolvire ale școlilor de coregrafie la cele mai prestigioase companii de balet din lume. La origine, însă, Paquita are un fir narativ, deși, în numeroase producții ce au urmat premierei din 1846, au fost selectate doar anumite fragmente din partitura și din coregrafia inițiale, accentul căzând mai degrabă pe dans decât pe povestea în sine.

Acțiunea este plasată în provincia spaniolă Zaragoza, aflată sub asediul trupelor franceze. Pe scurt, baletul spune povestea Paquitei, o tânără care duce o viață de nomad împreună cu o tabără de gitani și care se îndrăgostește de nobilul francez Lucien d’Hervilly. Acesta este însă logodit cu fiica guvernatorului spaniol al provinciei, uniunea lor fiind văzută ca o alianță politică benefică. Dar guvernatorul, dominat de ura sa față de invadatorii francezi, pune la cale asasinarea lui Lucien. Paquita află de complot și îi dă dejoacă planurile. Într-un moment de maximă intensitate, când cei doi îndrăgostiți se gândeau că nu vor putea fi niciodată împreună din cauza diferențelor sociale dintre ei, adevărata identitate a Paquitei iese la iveală: tânăra este și ea fiică de nobil, iar gitanii au salvat-o din mâinile piraților, pe când era doar o copilă. Baletul are astfel finalul fericit mult așteptat: nunta Paquitei cu Lucien d´Hervilly.

Maria Aleksandrova și Nikolai Tsiskaridze în Grand pas din ˝Paquita˝, Teatrul Balșoi, Moscova. © Elliott Franks
Mazurca copiilor din ˝Paquita˝, Teatrul Balșoi, Moscova. © Elliott Franks

Coregrafia originală i se datorează lui Joseph Mazilier, care nu a rămas indiferent la excepționalul lucru în pointes al Carlottei Grisi, creatoarea rolului titular și în baletul Giselle, capodopera lui Jean Coralli și Jules Perrot, care avusese premiera cu patru ani înainte (28 iunie 1842). Primul interpret al lui Lucien d´Hervilly a fost chiar Lucien Petipa, fratele ilustrului coregraf Marius Petipa, care a și montat de două ori propria sa versiune de Paquita, pentru Baletele Imperiale de la Sankt Petersburg: în 1847 (aceasta fiind, de altfel, și prima creație coregrafică a lui Petipa în Rusia), iar apoi în 1881, când a adăugat la partitura originală a lui Edouard Deldevez numere noi compuse special de Ludwig Minkus. Cea de-a doua montare s-a bucurat de mare succes, în ea regăsindu-se Pas de trois-ul din actul I, Grand pas-ul și mazurca copiilor din ultimul act. Grand pas-ul, conceput pentru tabloul nunții Paquitei cu Lucien d´Hervilly, reprezintă, de altfel, una dintre bijuteriile coregrafice pe care Marius Petipa le-a lăsat moștenire lumii baletului. Cele trei fragmente pe muzică de Minkus au continuat să fie prezentate pe marile scene chiar și după ce baletul în întregime a ieșit din repertoriu.

Diana Vișniova și Andrian Fadeev, Grand pas din ˝Paquita˝, Teatrul Mariinsky, Sankt Petersburg. © Gene Schiavone

În 2001, Pierre Lacotte a montat baletul în întregime (două acte) la Opera din Paris, în coregrafie proprie, păstrând însă scenele de mimă și punerea în scenă aparținând lui Joseph Mazilier, precum și numerele adăugate de Marius Petipa.

În ce privește Grand pas-ul din ultimul act, acesta este excepțional structurat, oferind aproape tuturor soliștilor posibilitatea de a-și demonstra virtuozitatea. Se disting mai ales numerele dedicate prim-balerinei, în care interpreta rolului titular trebuie să dea dovadă de o măiestrie artistică deosebită. Adesea, Grand pas-ul din Paquita este considerat ˝portretul de ceremonie˝ al companiei de balet care îl include în repertoriul său, o adevărată carte de vizită, pentru că prezentarea lui pe scenă presupune un înalt nivel de pregătire.

Altinai Asilmuratova și Faruh Ruzimatov în Grand pas din ˝Paquita˝, Teatrul Mariinsky, Sankt Petersburg
˝Paquita˝, Opera din Paris. © Elena Bauer

Grand pas-ul din Paquita a fost prezentat în mai multe versiuni remarcabile. Rudolf Nureev l-a montat în 1964 pentru Royal Academy of Dance, apoi în 1970 la Scala din Milano și în 1971 la Opera de Stat din Viena și pentru American Ballet Theatre. O altă producție pentru American Ballet Theatre poartă semnătura Nataliei Makarova (1984). La Teatrul Mariinsky de la Sankt Petersburg, Grand pas-ul se dansează în continuare în montarea lui Oleg Vinogradov, din 1978.

Pe scena Teatrului Balșoi de la Moscova, Grand pas-ul a revenit în anul 2008. Coregraful Iurii Burlaka i-a redat culorile spaniole care se pierduseră de-a lungul secolului XX, scopul său fiind să recreeze imaginea imperială a acestui tablou și să rămână fidel, cât mai mult cu putință, coregrafiei originale semnate de Petipa. Producția include șapte din cele unsprezece variații feminine care s-au păstrat până în zilele noastre. Interesant este și că interpretele rolului titular au avut posibilitatea să-și aleagă, fiecare, variația preferată. Astfel, fiecare prim-balerină prezintă variația care îi place cel mai mult și care o reprezintă cel mai bine.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s