„La Sylphide” – primul balet romantic

„La Sylphide” marchează un moment de cotitură în arta baletului: vorbim despre cel mai vechi balet clasic cunoscut până în ziua de astăzi și, totodată, despre primul balet dansat în pointes, de nimeni alta decât Marie Taglioni – prima balerină din perioada romantică. La doi ani după premiera mondială din 1832, „La Sylphide” a fost preluat de August Bournonville, fondatorul școlii de balet daneze, care a decis să pună în scenă o versiune proprie. Pentru că nu a avut bani suficienți ca să cumpere drepturile asupra muzicii originale, a creat coregrafia pe acordurile lui Herman Severin Levenskiold. Astfel, în 1836, era prezentată, în premieră, „Silfida” lui Bournonville, devenită faimoasă în lumea întreagă. 

Succesul obținut cu „Robert Diavolul” (1831) a sugerat lui Filippo Taglioni ideea baletului „Silfida” care, reprezentat la 12 martie 1832, a fixat o dată nouă în evoluția baletului, începutul epocii romantice. Libretul a fost extras de către tenorul Adolph Nourrit din romanul „Trilby”, publicat în anul 1822 de Charles Nodier, scriitor sentimental și fantastic, principalul fondator al primului cenaclu romantic, iar muzica a fost scrisă de J. Schneitzhoeffer.

Marie Taglioni, "La Sylphide", 1832, litografie de J. S. Templeton
Marie Taglioni, „La Sylphide”, 1832, litografie de J. S. Templeton

Silfida este o ființă imaginară, o închipuire gingașă și grațioasă, care îl ademenește pe iubitul ei, scoțianul James, într-o lume ireală de vis diafan. Într-un decor scoțian pe care romanele lui Walter Scott îl proiectaseră în actualitate umbrit de o melancolică poezie, apăreau idealizați simpli țărani și ființe supranaturale, care până atunci fuseseră prea puțin cunoscute.

Evoluând pe scenă într-o rochie de tarlatan alb cu corsajul strâmt, ușoară, bufantă și nu prea lungă ca să se vadă dexteritatea jocului de picioare, purtând pe cap o coroniță din boboci de trandafiri albi și pe spate aripioare de libelulă, Maria Taglioni părea întruparea femeii ideale, desprinsă de condiția ei firească de timp și de spațiu, o plăsmuire fermecată a dragostei fără pată. Iubirea era înțeleasă ca o forță în virutea căreia cunoștința urca trepte tot mai înalte, ca o trăire emoțională a procesului de trecere de la realitate în ireal. 

Maria Taglioni a interpretat rolul Silfidei cu noblețe, pasiune și căldură, cu un lirism impresionant, comunicând spectatorilor sentimentele profund melancolice ale personajului. Fascinate de această poetică feerie, sufletele care plânseseră cu versurile marilor poeți romantici Chateaubriand și Lamartine, vibrau mișcate de acest vis de dragoste curată. Théophile Gautier, înflăcărat, a scris o cronică în care a dăruit Mariei Taglioni epitete de admirație neprecupețită situând-o alături de cei mai îndrăgiți reprezentanți ai spiritului romantic, Byron și Lamartine.

din volumul Istoria baletului, de Tilde Urseanu, Ion Ianegic și Liviu Ionescu, Editura Muzicală, București, 1967, pp. 92-93

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s