Ce ar mai fi baletul fără splendoarea costumelor, fără rochiile sclipitoare ale balerinelor, ce întregesc farmecul şi poezia oricărui spectacol?… Ce vedem noi astăzi, pe scenă, nu prea seamănă cu ce le era dat să admire spectatorilor din veacurile trecute. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, costumele de balet erau, de fapt, rochii lungi şi elegante, care abia dacă lăsau să se vadă glezna dansatoarei. Treptat, rochiile s-au scurtat, din mai multe motive, printre care: pentru a le permite balerinelor o mai mare libertate de mişcare; pentru a evita accidentele (rochiile lungi riscau să ia foc din cauza lumânărilor sau a lămpilor cu gaz folosite la iluminarea scenei); din lipsă de materiale, după cel de-al Doilea Război Mondial. Se pare că cel mai grav accident a avut loc la Paris, în 1862, când rochia Emmei Livry, considerată ultima reprezentantă a baletului romantic, a luat foc pe scenă. Emma Livry s-a stins din viaţă la numai 21 de ani, pe 26 iulie 1863, la opt luni de la accident, din cauza arsurilor puternice. După momentul tragic, din culisele teatrelor pariziene nu lipsea niciodată un om de nădejde, înarmat cu o pătură şi o găleată cu apă…
În 1730, Marie Camargo a avut curajul să-şi ridice rochia şi să arate astfel spectatorilor ce înseamnă arta mişcării picioarelor în balet. Din acel moment, nimic nu a mai fost la fel ca până atunci în arta baletului: cu cât importanţa acordată elementelor tehnice creştea, cu atât rochiile deveneau mai scurte. Au apărut, astfel, două stiluri de balet. Cel dintâi: baletul ca artă a dansului diafan, pentru care a devenit faimoasă Marie Taglioni. Ea este, de altfel, prima balerină care a dansat într-un tutu, în anul 1832, când a dat viaţă eroinei din baletul “La Sylphide”. Tutu-ul ei consta, de fapt, din mai multe rânduri de fuste din tul. Cel de-al doilea: baletul ca artă dramatică, provocator, senzual, plin de forţă, reprezentat de Fanny Elssler. În anii 1830, Fanny Elssler cucerea Europa şi America prin dansul ei, punându-şi definitiv amprenta asupra istoriei baletului.
Denumirea oficială de tutu a apărut de-abia în anul 1881. Originea numelui este învăluită în mister. Unii sunt de părere că denumirea ar proveni de la cuvântul tul (tulle în franceză), în timp ce alţii evocă o glumă licenţioasă pe seama balerinelor, răspândită în rândul abonaţilor Operei din Paris din secolul al XIX-lea (tutu, în limba franceză, în registrul familiar, înseamnă popou, posterior).
Tutu-urile sunt de două tipuri:
– tutu-ul lung, supranumit tutu romantic sau tutu Degas (după numele lui Edgar Degas, pictorul balerinelor)
– tutu-ul platou : galette (originar din Anglia, se distinge prin rigiditatea volanelor, ce dă tutu-ului o linie orizontală) sau à cerclette (originar din Franţa, tutu cu cerc, se distinge prin tulul mai suplu, care cade în formă de clopot pe un cerc metalic aşezat sub tul).
Alegerea tutu-ului depinde mai mult de tipul de balet în care este folosit decât de opţiunea personală a balerinei. Astfel, anumite balete din marele repertoriu sunt de neconceput fără tutu-ul romantic (“Giselle”, de exemplu), în timp ce alte balete, precum “Lacul lebedelor”, se dansează numai în tutu-uri de tip platou (cu excepţia unor viziuni mai moderne).
Materiale folosite la realizarea tutu-urilor
În general, este vorba despre materiale diafane, uşoare, fine, de provenienţă orientală.
Gazul
Originar din Fâşia Gaza şi Palestina, gazul este un material care a ajuns în Franţa la sfârşitul Evului Mediu.
Muselina
Despre muselină, Marco Polo scria că ar proveni din oraşul irakian Mosul (de unde şi numele), însă se pare că muselina este originară din Bangladesh. Muselina acoperă partea de deasupra a volanelor tutu-ului. A fost adusă în Franţa în secolul al XVIII-lea.
Organdi şi organza
Originare din Uzbekistan, au fost importate din India în secolul al XVIII-lea. Asemănătoare cu muselina, organdi şi organza se disting prin aspectul lor rigid. Organdi se foloseşte mai rar astăzi în costumele de balet, pentru că este subţire şi se rupe uşor.
Tarlatanul
Muselină de bumbac, subţire, de culoare deschisă, originară din India.
Tulul
Ţesătură transparentă, vaporoasă, din bumbac, in, mătase sau, mai nou, din fibre sintetice. Deşi de origine engleză, prin tradiţie se consideră că numele provine de la oraşul francez Tulle, unde se lucra manual un tip de dantelă după metoda point de Tulle, cunoscută deja în epoca lui Ludovic al XIV-lea.
De folosirea diverselor materiale la realizarea tutu-urilor se leagă o tradiţie apărută în secolul al XIX-lea, care persistă şi în zilele noastre: în epocă, balerinele din ansamblu nu puteau să poarte decât tutu-uri realizate din tul de bumbac, în timp ce prim-balerinele aveau dreptul la tutu-uri din tul de mătase. Astăzi, tutu-urile prim-balerinelor sunt realizate din muselină, celelalte balerine purtând costume din organza.
Stiluri şi tutu-uri
Tutu-ul romantic
1832, Paris: Marie Taglioni dansează în “La Sylphide” într-o rochie lungă până deasupra gleznelor, care le permite spectatorilor să admire tehnica balerinei. Tutu-urile de acest tip au fost numite tutu-uri romantice, apariţia lor coincizând cu perioada romantică din istoria baletului. Tutu-ul romantic este lung, diafan, fiind realizat din 3 până la 5 rânduri de tul subţire. Există două tipuri de tutu romantic: tutu-ul cu fustă fixată chiar în dreptul taliei şi tutu-ul cu fustă fixată în partea superioară a coapselor (se mai numeşte şi tutu romantic cu basque).
Tutu-ul clasic
A apărut… la cererea publicului, când spectatorii şi-au dorit să vadă şi mai mult din mişcările complicate din dansul balerinelor. Primele tutu-uri clasice erau lungi până la genunchi şi aduceau mai degrabă cu tutu-urile romantice sau cu aşa-numitele tutu-uri bell de astăzi. Virginia Zucchi este balerina care a purtat pentru prima dată un tutu clasic, în anii 1880. Cu trecerea anilor, tutu-ul clasic a continuat să se scurteze, pentru a lăsa la vedere picioarele balerinelor. Există două stiluri de tutu-uri clasice: aşa-numitul tutu pancake – tutu-ul plat, pe cerc, de tip rusesc (cu varianta tutu platou), şi aşa-numitul tutu powderpuff sau Balanchine – mai puţin rigid decât tutu-ul pancake, realizat, în general, din materiale mai moi. Tutu-ul powderpuff este creaţia Barbarei Karinska, dantelăreasă de origine rusă şi designer al costumelor pentru spectacolele lui George Balanchine.
Tutu-ul bell
Denumit astfel după forma lui de clopot, este o combinaţie între tutu-ul romantic şi tutu-ul clasic. Straturile de tul sunt mai scurte şi mai numeroase decât la tutu-ul romantic, însă mai lungi decât în cazul tutu-ului clasic. Nu are cerc şi cade liber. Se poate realiza fie din tul mai moale, ca în cazul tutu-ului romantic, fie din material mai rigid, precum tutu-ul clasic.
Cum se naşte un tutu
Un tutu se realizează în două etape:
Mai întâi, pe chilot, în dreptul taliei, se fixează straturile de volane de diverse dimensiuni, de la cel mai îngust (dedesubt) până la cel mai lat (deasupra). Un tutu are, în medie, 12 rânduri de tul, dar se poate ajunge până la 16 rânduri, pentru ca tutu-ul să fie mai plin. Dacă se foloseşte cerc, acesta se inserează, în general, pe rândul 8 de tul. Apoi, se coase bustul, care trebuie să se muleze cât mai bine pe corpul balerinei. Procesul de creaţie se încheie cu decorarea tutu-ului. Pentru realizarea unui tutu sunt necesare, în medie, aproximativ 20 de ore de lucru.
(Surse: Danseraparis, Costumeholic, Wikipedia, Classacttutu)
Balet la superlativ 
1 gând despre „Scurtă istorie a tutu-ului”